“Monştrii se pot naşte şi din părinţi normali, aşa cred. Pe unii îi poţi vedea, sunt diformi şi groaznici, cu capete mari şi trupuri firave; unii se nasc fără braţe, fără picioare, alţii cu trei mâini, unii cu coadă sau cu gura strâmbă. Dar acestea sunt accidente, nu e vina cuiva, aşa cum se credea odinioară. Cândva, erau consideraţi drept o pedeapsă vizivilă pentru păcate ascunse.

Şi aşa cum există monştri din punct de vedere fizic (sau, mă rog, consideraţi aşa de cei care nu gândesc că amărâtul acela care este diform nu este vinovat pentru că arată aşa cum arată), nu s-ar putea cumva să se nască şi monştri mintali sau psihici? Chipul şi trupul le pot fi desăvârşite, dar dacă o genă imperfectă sau un spermatozoid diform pot produce monştri fiziceşte, de ce oare n-ar putea produce şi un suflet schimonosit?

Monştrii constituie abateri mai mari sau mai mici de la o stare normală acceptată în general La fel cum un copil se poate naşte fără un braţ, tot aşa se poate naşte fără bunătate sau incapabil de a avea conştiinţă. Un om care îşi pierde braţele într-un accident trebuie să ducă o luptă grea ca să se adapteze acestei situaţii, dar unul născut fără braţe suferă doar pe jumătate, doar de pe urma oamenilor care îl consideră straniu. Dat fiind că n-a avut niciodată braţe, nu le simte lipsa. Uneori, în copliărie, ne închipuim cum ar fi dacă am avea aripi, dar aceasta nu ne îndreptăţeşte să presupunem că păsările simt la fel.

Unui monstru, cei normali trebuie să-i pară monstruoşi, pe când cei asemănători lui i se par normali.

Pentru monstrul interior, lucrurile trebuie să fie şi mai neclare, întrucât nu are niciun element vizibil cu care să se compare cu ceilalţi. Unui om născut fără conştiinţă, un om torturat de conştiinţă trebuie să-i pară ridicol. Pentru un criminal, cinstea e o nebunie. Nu trebuie să uităm că un monstru nu este decât o abatere şi că, pentru un monstru, normalul este monstruos”.