Ruxandra nu a urcat niciodată pe scenă, dar a cântat toată viaţa. Partea de viaţă care i-a fost dată, drămuită cu grijă de către destin, care a avut grijă să nu ţină prea mult. A fost exact ca o ciocârlie care cântă ca să trăiască. Când n-a mai putut cânta, ne-a părăsit. Cântecele au mai rămas un timp, după care au trecut în uitare…

“Lume, dacă eşti a mea
Dă-mi un semn sau dă-mi un nume,
Că viaţa-atârnă grea
Peste mine, dragă lume…”

Era pe timpul când eram tânăr. Şi ferice. Mă rog, câte ceva din fiecare. Acum foarte mulţi ani. Era o toamnă de vis, cum numai în romane mai găseşti. Soarele adăsta tot mai palid pe câte un crâmpei de cer (mai senin decât o conştiinţă dată la întors) şi vântul folosea, tot mai mult, frunzele multicolore, ca monedă de schimb. De câtva timp un clip ciudat îmi apărea pe marginea memoriei mele, care revenea, pe măsura trecerii timpului, tot mai des, fie zi, fie noapte. Clipul, care ţinea câteva fracţiuni de secundă doar, înfăţişa o fată îmbrăcată în alb, căzută în iarbă, a cărei faţă nu era descifrabilă. Peste această imagine se suprapunea şuieratul unei locomotive. Într-un miros îmbietor de salcâm. Deşi acest clip mă exaspera parcă îl aşteptam, de fiecare dată, cu o nerăbdare demnă de ceva mai constructiv. La câteva luni după toate astea (ajunsesem deja în vara celuilalt an), mă aflam pe terasa cabanei de la Peştera Bolii.

Era o duminică splendidă, în care soarele era centrul atenţiei pentru toţi. Dar se părea că nu numai el abuza de asta, pentru că, aproape de calea ferată, o adunătură de oameni se agita, destul de dezordonat, pe marginea unei teme care îmi scăpa. M-am apropiat (curiozitatea e punctul meu slab), mi-am făcut loc printre oameni şi deodată am avut în faţă imaginea din clipul amintit. Aceeaşi iarbă verde, aceeaşi fată îmbrăcată în alb, la care nu-i văzusem niciodată faţa pentru că era îngropată în valurile unui păr de culoarea castanelor sălbatice. Dinspre calea ferată se auzea şuierând o locomotivă şi salcâmul te îmbăta cu mireasma lui. Din acea secundă clipul a dispărut. Pentru totdeauna. Dar fata era acolo, dăltuită în iarba verde (culoarea speranţelor pierdute) şi albul rochiei ei începuse să doară.

Un martor ocular (momârlan de prin partea locului) povestea unui grup de “gură cască” ce se întâmplase: “Păi io meream aşe, pe ştrec, mai pe la umbră că am tenziune, şi numai că văd fătuca asta plutind peste linii. Acuma, dacă ştiam ce are de gând, făceam eu ceva s-o împedic, da nu arăta a aşa ceva. ba am avut impresia că chiar cânta ceva, un cântec trist, da, da, nu m-am înşelat. Nu i-am reţinut vorbele că, păcatele mele, n-aud prea bine. Şi deodată a apărut locomotiva, ca o namilă neagră, şi fata nu s-o mişcat dintre linii, ci o rămas neclintită acolo, la întâlnirea cerului cu pământul…”

Apoi a apărut o maşină albă claxonând strident. “Au venit s-o ducă”, a rostit cel ce povestise atât de frumos, încercând să-şi ascundă lacrimile. Şi când au încercat s-o pună în maşină, părul i-a alunecat pe-o parte, dezvăluind doi ochi larg deschişi spre cerul senin şi spre eternitatea din spatele lui. Şi atunci am recunoscut-o:
“De-o fi ca să mă duc
Să nu mă căutaţi,
Dar să cântaţi cu mine
Cât n-o să mă uitaţi…”

Acest cântec l-a cântat când am văzut-o prima oară. Nu, nu pe scenă. V-am mai spus, n-a urcat niciodată acolo, aproape de zei. Ea a fost mai pământeană. Cânta la un restaurant. Din Deva. Era atracţia fiecărei seri şi mulţi plecau acasă cu chipul ei în gând. Un chip de legendă care, din păcate, îi punea în umbră vocea. Vocea unui înger în cer evadat din Rai. Iar ochii (după cum spuneau ei) te transportau în cer, nemaicontând dacă era vorba de Rai sau Iad. Aveau melodii şi texte scrise de ea şi era atâta viaţă în ele încât te mirai că nu dă pe de lături. Am cunoscut-o între două melodii şi totul părea atât de inedit încât păream nişte bieţi actori. Interpretând rolurile altora. Şi asta fără ?.

“Cel mai mult îmi place la nunţi, când caut să mă pun în pielea miresei şi de aceea îi dedic întotdeauna ce am mai bun în materie de muzică. Şi sunt atât de încântată când realizez că fără mine nunta ar fi fost mai săracă”. Apoi s-a întors la orchestră şi nu mai vorbit cu ea niciodată. De aceea multă vreme am trăit cu convingerea că totul n-a fost decât rodul imaginaţiei. Doar amintirea melodiilor ei încercau să înlăture acea constatare. Apoi, pentru ea, viaţa a luat o întorsătură lipsită de sens, dar a curs mai departe. Prietenul ei cel mai drag, căruia îi închinase toată muzica sa, a părăsit-o. Pentru unii o simplă chestie, pentru ea o adevărată dramă. Nu putea, în niciun fel, să acopere golul lăsat prin plecarea lui. Un timp n-a mai cântat, a fost prin spitale, dar astfel de boli nu se pot vindeca acolo. Şi nici în altă parte.

Apoi a venit bomba. Prietenul ei se însura, chemând să-i cânte la nuntă orchestra cu care cântase ea şi pe care o părăsise. Şi atunci a luat hotărârea cea mare. Va cânta la nunta lui. Muzicanţii s-au bucurat şi nu prea dar părinţii mirelui s-au dat de ceasul morţii, încercând s-o oprească. N-au reuşit. Ea a fost totală. Ca un trandafir înrourat. Muzica ei bătea din aripi împreună cu îngerii exilaţi din Rai. Mirele s-au îmbătat de inimă rea şi a spart televizorul primit ca dar de nuntă, iar mireasa a plâns în continuu.

Naşul mare a înjurat-o ca la uşa cortului, drept pentru care naşul mic i-a trântit doi pumni, de l-a pus cu roţile în sus. Soacra mare i-a promis că-i va face farmece iar socrul mic a recunoscut că ei i-ar fi stat mai bine mireasă. Ea plutea peste toţi, ca un abur uşor, dureros de alb. A venit şi clipa de pe urmă. Timpul se oprise-n loc.
“De câte ori deschid fereastra
Spre lumea mea, sau spre viaţă,
Vine o umbră şi mă strigă
Să-ncep cu ea o dimineaţă.

Nu pot s-o cred sau s-o urmez,
Nu pot să-i ţin tovărăşie,
Nu pot alături să-i visez,
Să-ncep cu ea o dimineaţă

S-o duc cu mine-n paradis,
Povara lacrimilor grele
Păstrate-n gând, păstrate-n vis
Păstrate-n cântecele mele”.

A fost ultima melodie. Mirele şi mireasa dispăruseră de mult şi nuntaşii se destrămau în ceaţa dimineţii. Şi numai a lor. Că tot era îmbrăcată în alb. Apoi au condus-o pe ultimul drum. Dar ei nu ştiau asta. Dimineaţa era frumoasă. Cum numai o dimineaţă de vară poate fi. Au lăsat-o în faţa porţii, deşi ea nu realizase acest lucru. A oprit o maşină şi şoferul a încercat să atragă într-o conversaţie dar nu a reuşit. Peisajul trecea pe lângă ea, cum trecuse pe lângă viaţă. Imaginile mergeau spre trecut. Acel trecut ce nu putea fi îngropat în uitare. Maşina s-a oprit la Peştera Bolii. “Capăt de linie”, a spus şoferul, nerealizând ce dreptate avea. “Am oprit să iau ţigări, vin imediat domnişoară”. Nu s-au mai întâlnit.

Ea a coborât din maşină, s-a descălţat şi a păşit cu picioarele goale prin iarba înrourată, spre moarte. Cineva, de pe terasa cabanei a strigat-o, dar ea n-a auzit. Poate că destinul încercase să o salveze. Dar nu insistase. Ea a privit de jur împrejur. Poate dacă ar fi avut puteri supranaturale, ar fi putut să vadă, într-una din maşinile care goneau, pe prietenul ei, şofând încordat. Cineva îi dăduse numărul maşinii cu care plecase Roxana. Era deja a doua încercare a destinului de a o salva. Dacă. Când intervine acest cuvânt totul se duce de râpă. Aşa că ea a mers mai departe. Spre niciunde. Avea o întâlnire la care nu vroia să întârzie.
“De-o fi ca să mă duc
Să nu mă căutaţi,
Dar să cântaţi cu mine
Cât n-o să mă uitaţi…”

(mircea andraş)