Nu ştiu dacă merită numele de campanie….

Sinceră să fiu, de când s-a dat startul oficial la campanie, simt că mai am un pic şi mă duc pe la Socola, din cauza turbaţilor care vor funcţii. Fiecare loveşte în celălalt, încearcă să îi găsească bube, când cel care reclamă este de fapt plin de râie.
La o campanie murdară ca cea de acum nu am asistat niciodată. Iar cei mai răi, în Valea Jiului, sunt pesediştii. Ăştia se agaţă cu disperare de faptul că unuia îi place îngheţata de căpşuni şi nu de alune, de preferinţele sexuale, de cultul religios din care face parte şamd. Şantajează fără niciun pic de remuşcare, mint, îi pun pe oamenii mai slabi de înger (contra unor pungi cu orez, zahăr şi cafea) să scrie reclamaţii împotriva contracandidaţilor.
Tot pesediştii au fost cei care au vrut – în momentul în care am scris un material (fără niciun interes) – să îmi dea un milion de lei vechi “ca să îţi cumperi o pizza”. Chiar atât de cretini sunt? Chiar atât de lipsiţi de scrupule? Au impresia că banii pot cumpăra orice?
Pediştii parcă sunt “mai cuminţi”. Nu prea atacă pe nimeni, ci îşi văd strict de campania lor, de promovare. Nici măcar inscripţii pe tricouri nu au, nu se bat cu pumnii în piept, nu fac promisiuni. desigur, există şi cazuri izolate, de monumente ale prostiei, dar alea sunt prea puţine în comparaţie cu trandafiriii care vor putere.
Oricum, de abia aştept să se termine….

Miliţieni şi atât….

Un miliţian, că altfel nu îi pot spune, mi-a făcut (din nou) plângere penală la Parchet că, vezi Doamne, i-am afectat (din nou) imaginea şi vrea despăgubiri în valoare de 100 de milioane de lei vechi (probabil că atâţia bani are el de plătit la rate sau ptr profa de engleză pe care o întreţine).

Am citit şi eu plângerea lui şi am rămas mască de inepţiile pe care le-a putut scrie. Dar să o iau de la început. În luna ianuarie, doi tineri au fost bătuţi ore în şir, cu cruzime, de către miliţianul în cauză. Unul dintre tineri era minor şi părinţii acestuia au făcut plângere la asistenţa socială. Iar eu am scris, atâta tot.

Marele miliţian scrie în plângerea formulată către “organe” că i-am afectat “foarte tare” imaginea, deoarece el nu i-a bătut pe amândoi, ci doar pe tipul care nu era minor. Mai specifică domnia sa că minorului i-a aplicat doar câteva palme, ca încălzire, după care l-a predat unui coleg de-al său, “dar asta nu înseamnă bătaie”.

Şi atunci, mă întreb eu interzisă, unde pana mea este insulta, afectarea imaginii şi calomnia, că nu-mi dau seama?!?

Sau am eu norocul să dau nas în nas numai cu cretini?

Spiritul micilor orase

Spiritul oraselor mici este, o stiti fara indoiala, cel mai rau care poate exista pe lume. Acolo, intotdeauna oamenii cumsecade sunt nebagati in seama, iar spiritele superioare sunt dusmani innascuti ai publicului.
Daca e vorba sa se tina partea unui prost sau unui badaran, ii veti vedea dand fuga. Daca te certi cu vreunul, vin sa asiste ca la spectacol; fac pariuri; dau navala pana te calca pe picioare, atat de nesatiosi sunt sa vada si sa auda. Cel care va cadea, va fi improscat cu noroi si cu ocari; cel care este totdeauna vinovat, este cel mai slab.
Incerci cumva sa te razboiesti cu prejudecatile, cu meschinariile si cu viciile, inseamna ca ii insulti personal, ca ii ataci
in ce au mai scump, ca esti perfid si periculos. Vei fi chemat in fata tribunalelor, ca sa platesti despagubiri, de catre oameni carora nu le cunosti numele, dar care iti vor dovedi ca i-ai vizat in aluziile tale necinstite.
Ce vreti sa va spun?
Daca intalnesti unul singur dintre acestia, fereste-te sa-i calci pe umbra, chiar si la apusul soarelui, cand umbra unui om se intinde pe treizeci de picioare; tot terenul acela apartine omului din micile orase si n-ai dreptul sa calci pe el.
Daca respiri aerul pe care il respira, ii faci un rau, ii ruinezi sanatatea; daca bei din fantana lui, o seci; daca alimentezi comertul provinciei sale, faci sa se scumpeasca proviziile pe care le cumpara; daca ii oferi tigari, il otravesti; daca gasesti ca fata lui e draguta, vrei sa o seduci; daca lauzi virtutile casnice ale sotiei lui, este o ironie rece, fiindca in adancul inimii o dispretuiesti pentru ignoranta ei; daca ai nenorocirea sa gasesti ca ii poti face un compliment, nu-l va intelege si se va duce sa spuna peste tot ca l-ai insultat.
Ia-ti penatii tai si cara-i in inima padurilor, ori in mijlocul pustietatilor. Numai acolo, poate, omul micilor orase te va lasa in pace.

Clip cu miros de salcâm

Ruxandra nu a urcat niciodată pe scenă, dar a cântat toată viaţa. Partea de viaţă care i-a fost dată, drămuită cu grijă de către destin, care a avut grijă să nu ţină prea mult. A fost exact ca o ciocârlie care cântă ca să trăiască. Când n-a mai putut cânta, ne-a părăsit. Cântecele au mai rămas un timp, după care au trecut în uitare…

“Lume, dacă eşti a mea
Dă-mi un semn sau dă-mi un nume,
Că viaţa-atârnă grea
Peste mine, dragă lume…”

Era pe timpul când eram tânăr. Şi ferice. Mă rog, câte ceva din fiecare. Acum foarte mulţi ani. Era o toamnă de vis, cum numai în romane mai găseşti. Soarele adăsta tot mai palid pe câte un crâmpei de cer (mai senin decât o conştiinţă dată la întors) şi vântul folosea, tot mai mult, frunzele multicolore, ca monedă de schimb. De câtva timp un clip ciudat îmi apărea pe marginea memoriei mele, care revenea, pe măsura trecerii timpului, tot mai des, fie zi, fie noapte. Clipul, care ţinea câteva fracţiuni de secundă doar, înfăţişa o fată îmbrăcată în alb, căzută în iarbă, a cărei faţă nu era descifrabilă. Peste această imagine se suprapunea şuieratul unei locomotive. Într-un miros îmbietor de salcâm. Deşi acest clip mă exaspera parcă îl aşteptam, de fiecare dată, cu o nerăbdare demnă de ceva mai constructiv. La câteva luni după toate astea (ajunsesem deja în vara celuilalt an), mă aflam pe terasa cabanei de la Peştera Bolii.

Era o duminică splendidă, în care soarele era centrul atenţiei pentru toţi. Dar se părea că nu numai el abuza de asta, pentru că, aproape de calea ferată, o adunătură de oameni se agita, destul de dezordonat, pe marginea unei teme care îmi scăpa. M-am apropiat (curiozitatea e punctul meu slab), mi-am făcut loc printre oameni şi deodată am avut în faţă imaginea din clipul amintit. Aceeaşi iarbă verde, aceeaşi fată îmbrăcată în alb, la care nu-i văzusem niciodată faţa pentru că era îngropată în valurile unui păr de culoarea castanelor sălbatice. Dinspre calea ferată se auzea şuierând o locomotivă şi salcâmul te îmbăta cu mireasma lui. Din acea secundă clipul a dispărut. Pentru totdeauna. Dar fata era acolo, dăltuită în iarba verde (culoarea speranţelor pierdute) şi albul rochiei ei începuse să doară.

Un martor ocular (momârlan de prin partea locului) povestea unui grup de “gură cască” ce se întâmplase: “Păi io meream aşe, pe ştrec, mai pe la umbră că am tenziune, şi numai că văd fătuca asta plutind peste linii. Acuma, dacă ştiam ce are de gând, făceam eu ceva s-o împedic, da nu arăta a aşa ceva. ba am avut impresia că chiar cânta ceva, un cântec trist, da, da, nu m-am înşelat. Nu i-am reţinut vorbele că, păcatele mele, n-aud prea bine. Şi deodată a apărut locomotiva, ca o namilă neagră, şi fata nu s-o mişcat dintre linii, ci o rămas neclintită acolo, la întâlnirea cerului cu pământul…”

Apoi a apărut o maşină albă claxonând strident. “Au venit s-o ducă”, a rostit cel ce povestise atât de frumos, încercând să-şi ascundă lacrimile. Şi când au încercat s-o pună în maşină, părul i-a alunecat pe-o parte, dezvăluind doi ochi larg deschişi spre cerul senin şi spre eternitatea din spatele lui. Şi atunci am recunoscut-o:
“De-o fi ca să mă duc
Să nu mă căutaţi,
Dar să cântaţi cu mine
Cât n-o să mă uitaţi…”

Acest cântec l-a cântat când am văzut-o prima oară. Nu, nu pe scenă. V-am mai spus, n-a urcat niciodată acolo, aproape de zei. Ea a fost mai pământeană. Cânta la un restaurant. Din Deva. Era atracţia fiecărei seri şi mulţi plecau acasă cu chipul ei în gând. Un chip de legendă care, din păcate, îi punea în umbră vocea. Vocea unui înger în cer evadat din Rai. Iar ochii (după cum spuneau ei) te transportau în cer, nemaicontând dacă era vorba de Rai sau Iad. Aveau melodii şi texte scrise de ea şi era atâta viaţă în ele încât te mirai că nu dă pe de lături. Am cunoscut-o între două melodii şi totul părea atât de inedit încât păream nişte bieţi actori. Interpretând rolurile altora. Şi asta fără ?.

“Cel mai mult îmi place la nunţi, când caut să mă pun în pielea miresei şi de aceea îi dedic întotdeauna ce am mai bun în materie de muzică. Şi sunt atât de încântată când realizez că fără mine nunta ar fi fost mai săracă”. Apoi s-a întors la orchestră şi nu mai vorbit cu ea niciodată. De aceea multă vreme am trăit cu convingerea că totul n-a fost decât rodul imaginaţiei. Doar amintirea melodiilor ei încercau să înlăture acea constatare. Apoi, pentru ea, viaţa a luat o întorsătură lipsită de sens, dar a curs mai departe. Prietenul ei cel mai drag, căruia îi închinase toată muzica sa, a părăsit-o. Pentru unii o simplă chestie, pentru ea o adevărată dramă. Nu putea, în niciun fel, să acopere golul lăsat prin plecarea lui. Un timp n-a mai cântat, a fost prin spitale, dar astfel de boli nu se pot vindeca acolo. Şi nici în altă parte.

Apoi a venit bomba. Prietenul ei se însura, chemând să-i cânte la nuntă orchestra cu care cântase ea şi pe care o părăsise. Şi atunci a luat hotărârea cea mare. Va cânta la nunta lui. Muzicanţii s-au bucurat şi nu prea dar părinţii mirelui s-au dat de ceasul morţii, încercând s-o oprească. N-au reuşit. Ea a fost totală. Ca un trandafir înrourat. Muzica ei bătea din aripi împreună cu îngerii exilaţi din Rai. Mirele s-au îmbătat de inimă rea şi a spart televizorul primit ca dar de nuntă, iar mireasa a plâns în continuu.

Naşul mare a înjurat-o ca la uşa cortului, drept pentru care naşul mic i-a trântit doi pumni, de l-a pus cu roţile în sus. Soacra mare i-a promis că-i va face farmece iar socrul mic a recunoscut că ei i-ar fi stat mai bine mireasă. Ea plutea peste toţi, ca un abur uşor, dureros de alb. A venit şi clipa de pe urmă. Timpul se oprise-n loc.
“De câte ori deschid fereastra
Spre lumea mea, sau spre viaţă,
Vine o umbră şi mă strigă
Să-ncep cu ea o dimineaţă.

Nu pot s-o cred sau s-o urmez,
Nu pot să-i ţin tovărăşie,
Nu pot alături să-i visez,
Să-ncep cu ea o dimineaţă

S-o duc cu mine-n paradis,
Povara lacrimilor grele
Păstrate-n gând, păstrate-n vis
Păstrate-n cântecele mele”.

A fost ultima melodie. Mirele şi mireasa dispăruseră de mult şi nuntaşii se destrămau în ceaţa dimineţii. Şi numai a lor. Că tot era îmbrăcată în alb. Apoi au condus-o pe ultimul drum. Dar ei nu ştiau asta. Dimineaţa era frumoasă. Cum numai o dimineaţă de vară poate fi. Au lăsat-o în faţa porţii, deşi ea nu realizase acest lucru. A oprit o maşină şi şoferul a încercat să atragă într-o conversaţie dar nu a reuşit. Peisajul trecea pe lângă ea, cum trecuse pe lângă viaţă. Imaginile mergeau spre trecut. Acel trecut ce nu putea fi îngropat în uitare. Maşina s-a oprit la Peştera Bolii. “Capăt de linie”, a spus şoferul, nerealizând ce dreptate avea. “Am oprit să iau ţigări, vin imediat domnişoară”. Nu s-au mai întâlnit.

Ea a coborât din maşină, s-a descălţat şi a păşit cu picioarele goale prin iarba înrourată, spre moarte. Cineva, de pe terasa cabanei a strigat-o, dar ea n-a auzit. Poate că destinul încercase să o salveze. Dar nu insistase. Ea a privit de jur împrejur. Poate dacă ar fi avut puteri supranaturale, ar fi putut să vadă, într-una din maşinile care goneau, pe prietenul ei, şofând încordat. Cineva îi dăduse numărul maşinii cu care plecase Roxana. Era deja a doua încercare a destinului de a o salva. Dacă. Când intervine acest cuvânt totul se duce de râpă. Aşa că ea a mers mai departe. Spre niciunde. Avea o întâlnire la care nu vroia să întârzie.
“De-o fi ca să mă duc
Să nu mă căutaţi,
Dar să cântaţi cu mine
Cât n-o să mă uitaţi…”

(mircea andraş)

Ochii văd, inima cere, conştiinţa nu sau… da?

Te-a înşelat. Ei, şi? Nu eşti nici prima, nici ultima care joacă această scenetă. La urma urmei, tot răul spre bine… Sau spre altul!

Care o fi cea mai sigură metodă de a nu fi înşelată niciodată?! Cum arată, cum se poartă şi cum reacţionează femeia “de neînşelat? Dar bărbatul care nu înşală, bărbatul ideal, adică?

Ca să revenim totuşi la realitate, mai bine comentăm uşor pe lângă subiect – căci, sunt convinsă, tema asta nu are reguli… Există nişte elemente comune mai multor cazuri, dar diferă finalul, reacţia, modul de abordare şi chiar… scânteia care declanşează pornirea spre… adulter.

Cică femeile care iubesc simt când sunt înşelate. Unele exagerează şi ajung să piară pe limba lor spurcată, ca păsările (care o fi temeiul zicalei. Altele au o abordare neromanţată: îşi fac bagajele şi pleacă sau îl alungă pe el. Direct, ca şi cum relaţia ar fi fost tăiată cu foarfecele destinului, doar dintr-un “harşti” lipsit de orice logică şi sensibilitate. Acţiunea dragostei lor se încheie precum şliţul de la pantalonii lui, în dormitorul alteia, înainte să vină înapoi acasă.

Cam de la taote femeile aflate în această situaţie auzi aceleaşi aprecieri: “Cu urâta aia, strâmba aia, proasta aia… Păi, aia a fost cu toţi, e o nespălată”etc. Propria neputinţă nu te lasă să ai aprecieri pozitive la adresa… monedei tale de schimb. El, minunatul şi unicul de până mai ieri, devine un impotent, un prost, un nesimţit şi… ce-ţi mai vine la gură, în scopul de a-ţi vărsa găleata de nervi în ghena comună.

câteodată, privind în urmă, descoperi că amrea ta iubire care te-a înşelat cu o colegă e un ratat – şi te uiţi spre cer, mulţumind că n-aţi rămas împreună. Alteori însă, descoperi că ceea ce părea o aventură de-o noapte a iubitului tău (pe care, de altfel, l-ai părăsit fiind convinsă că se va întoarce la tine) a devenit o frumoasă şi trainică relaţie matrimonială, soldată cu doi copii şi o subtilitate din priviri cum rar ai văzut la alte cupluri.

De multe ori te priveşti în oglindă şi te întrebi ce n-ai tu şi are… ea, cealaltă, din cauza căreia eşti nefericită. Rareori răspunsul tău e sincer şi drept. Rareori dai vina pe tine, căci vinovăţia lui e mai simplu de speculat. Câte femei îşi reproşează că au pierdut un bărbat pentru că n-au ştiut să fie, pur şi simplu, femei?… Să aibă căldură, tandreţe, dedicaţie către tot ce are el nevoie, în aşa fel încât el să nu-şi dorească alceva… Cele mai multe îşi amintesc cum s-au sacrificat, cât i-au spălat hainele, cât au gătit, cât au strâns după el şi câte economii au făcut ca să nu-i lipsească lui nimic… (Oare ei ce-şi aduc aminte

Înşelatul are farmec atât timp cât i se întâmplă oricărei alte persoane în afară de tine. Cele mai penibile secvenţe sunt acelea în care, în grupul tău de prieteni, cineva iese într-o zi cu amanta, a doua zi cu nevasta pe care toţi ceilalţi o cunosc. Nimeni n-are curaj s-o sune pe nevastă, nimeni n-are curaj să-i spună “taurului comunal” că nu-i frumos.

Şi totuşi, dacă simţi nevoia să fugi din când în când de lângă perechea ta, e cert că ceva e putred, chiar dacă ţi-e greu să admiţi, să te rupi definitiv şi să faci alegerea de suflet. Puţini dintre noi îşi împachetează viaţa într-o valiză şi pleacă la sufletul pereche, descoperit ulterior relaţiei în care s-au angajat pe termen lung. Cei mai mulţi (şi cele mai multe) aleg cu mintea, lăsând sufletul într-o comă din care rareori îşi mai revine…

Îmi place la nebunie să aud (să citesc, să văd în filme şi chiar să trăiesc) poveşti adevărate de iubire ce s-au petrecut peste limite de înţelegere, peste rigori sociale, peste principii desuete, peste ani de aşteptare şi de dorinţă… Îi ador pe oamenii care s-au încăpăţnat să nu iubească decât o dată, pentru totdeauna şi până la plăsele…

Monştri….

“Monştrii se pot naşte şi din părinţi normali, aşa cred. Pe unii îi poţi vedea, sunt diformi şi groaznici, cu capete mari şi trupuri firave; unii se nasc fără braţe, fără picioare, alţii cu trei mâini, unii cu coadă sau cu gura strâmbă. Dar acestea sunt accidente, nu e vina cuiva, aşa cum se credea odinioară. Cândva, erau consideraţi drept o pedeapsă vizivilă pentru păcate ascunse.

Şi aşa cum există monştri din punct de vedere fizic (sau, mă rog, consideraţi aşa de cei care nu gândesc că amărâtul acela care este diform nu este vinovat pentru că arată aşa cum arată), nu s-ar putea cumva să se nască şi monştri mintali sau psihici? Chipul şi trupul le pot fi desăvârşite, dar dacă o genă imperfectă sau un spermatozoid diform pot produce monştri fiziceşte, de ce oare n-ar putea produce şi un suflet schimonosit?

Monştrii constituie abateri mai mari sau mai mici de la o stare normală acceptată în general La fel cum un copil se poate naşte fără un braţ, tot aşa se poate naşte fără bunătate sau incapabil de a avea conştiinţă. Un om care îşi pierde braţele într-un accident trebuie să ducă o luptă grea ca să se adapteze acestei situaţii, dar unul născut fără braţe suferă doar pe jumătate, doar de pe urma oamenilor care îl consideră straniu. Dat fiind că n-a avut niciodată braţe, nu le simte lipsa. Uneori, în copliărie, ne închipuim cum ar fi dacă am avea aripi, dar aceasta nu ne îndreptăţeşte să presupunem că păsările simt la fel.

Unui monstru, cei normali trebuie să-i pară monstruoşi, pe când cei asemănători lui i se par normali.

Pentru monstrul interior, lucrurile trebuie să fie şi mai neclare, întrucât nu are niciun element vizibil cu care să se compare cu ceilalţi. Unui om născut fără conştiinţă, un om torturat de conştiinţă trebuie să-i pară ridicol. Pentru un criminal, cinstea e o nebunie. Nu trebuie să uităm că un monstru nu este decât o abatere şi că, pentru un monstru, normalul este monstruos”.

Numai cu timpul se învaţă….

“Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete…ca sarutarile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui “maine” este prea nesigur pentru a face planuri … si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata … si cu fiece zi invata.

Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut. Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.

Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii. Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit. Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face. Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia nu va mai fi la aceeasi intensitate. Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece. Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret. Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai. Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment. Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur,iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt… Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.

Dar din pacate, toate se invata doar cu timpul…”

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!